http://confluente.ro/articole/sorin_andreica
PETITIE CATRE VREMURILE ODIOASE
EU DE LA NATIONALIZAREA SI ETATIZAREA BANCILOR 47-48 PANA AZI
Fragmente
Bună ziua. Mă numesc Sorin Andreica şi ar fi o întreagă istorie despre mine de la naţionalizarea şi etatizarea băncilor 1947-1948 până azi (naţionalizare = etatizare) mai ales că tinerii sunt interesaţi de perioada odioasă şi trebuie să ştie, nici eu nu mă consider bătrân pentru că am doar 44 de ani. Vreau să respect proporţiile între suferinţa deţinuţilor politici şi a descendenţilor, a acelora care nu au avut origine socială sănătoasă şi care au avut partea lor de suferinţă cu toate că zăbrelele noastre erau afară, în aer liber. Cei care cred în esenţă cu ochii înlăcrimaţi, cu stăpâniri de sine, mai dau câte o pagină din cartea vieţii a tinereţilor pierdute. Aceşti sfinţi mai înalţi decât istoria (mai înalţi decât istoria, cum bine zicea cineva) sunt şi vor fi pilonii neamului românesc. Bunicii mei erau oameni înstăriţi au avut: pământ, o fabrică de cherestea, o batoză, un cazan de fiert ţuică şi o gospodărie cu de toate până în noaptea ce a nimicit toată munca şi sacrificiile făcute de neamul meu prin actul de naţionalizare, legea odioasă nr.119 din 11 iunie 1948 urmată de celelalte legi şi decrete.
1.Maşinile morţii
Îi tot aduna şi-i ducea la poliţia oraşului Viseu de Sus. Bunicul aflase de stigmatizare, oprobriul public şi legarea în lanţuri iar noaptea în care s-a pregătit arestarea de la centru a gospodarilor nu l-au putut lua prin surprindere pentru că era un om iute de picior, ştiind că sunt pe urmele lui era tot timpul într-o stare de hăituială. Sunetul de alarmă ce se declanşa în sufletul înveninat de prigoană şi mereu în alertă era dat de câinele bunicilor mei care adevereste proverbul că este cel mai bun prieten al omului, acest semnal de alarmă cu ticăitul său lătratul era dat de fiecare dată când se apropiau cei ce cu ură faţă de neamul meu vroiau să-l lege pe bunicul. Înarmat cu o cergă (pătură de lână) de dimensiuni cât o lungime şi 2 lăţimi de om, sărea peste geamul dinspre apus luând-o la goană încăpuit (speriat) pe munţi şi prin păduri pe unde avea locuri, unde dormea în frig sub pătura frunzelor din pădure iar uneori se mai ascundea cu frică la o căsuţă şi un grajd unde vara cosea fănul. Fiind mai tot timpul dispărut iar bunica neavând nici un semn de la el s-a interesat pe la jandari crezând că-i prins. Răspunsul plin de ură, fiind dominaţi de îndârjeala îndoctrinată a luptei de clasă era „unde-i banditul că scot pistolul din sertar şi-l impuşc”. Într-o noapte cei ce cu ură faţă de munca bunicilor şi străbunicilor mei l-au somat şi arestat pentru simplul fapt că era un om gospodar. La somaţie bunicul le-a răspuns blajin că nu trebuie să-l lege că se duce el singur, aşa a ajuns să fie închis la miliţia din oraşul ce se află în apropiere. Aflând bunica că-i arestat, degrabă s-a dus la un avocat foarte bun prieten de familie cu bunicii mei, acest om şi-a riscat viaţa, cariera şi familia (care mai târziu prigonita fiind a luat drumul pribegiei, o parte prin capitală iar o parte pe pământuri străine prin America). Înarmat cu înscrisuri de pe la judecătoria Vişeu şi cu-n întreg arsenal avocăţesc încerca să-l elibereze. În acest răstimp bunicul încarcerat fiind întâlneşte o cunoştinţă care era vizitiu la jandari, cocişul (vizitiul) reuşeşte să-i spună că o să vină după el de pe la giudeţ cu maşini şi o să-l ducă, iar că pe cei care i-au dus înainte n-au mai ajuns la Baia-Mare pentru că i-au împuşcat pe câmpuri. Cocişul om de treabă şi cunoscându-l îi spune că atunci când o să apară o să-l scoată prin ocolul (perimetrul sediului) miliţiei la muncă şi o să-l ascundă. Maşinile morţii nu s-au lăsat aşteptate, cocişul se ţine de promisiune şi-l ascunde sub o caleaşcă plină cu gunoi, caleaşcă care era confiscată şi transformată în remorcă de ura luptei de clasă. Nu ştiu cum dar maşinile morţii nu mai aşteaptă (probabil erau pline cu alţi gospodari sau duşmani de clasă) şi pleacă urmând ca să-l ia data viitoare. Învoindu-se cu cei de pe la miliţie împreună cu cocişul care-i minte este încarcerat din nou aşteptând speriat şi foarte supărat întoarcerea maşinilor morţii. Ce putea oare să fie în sufletul său ştiind că urma să-l împuşte. Bunica era aproape tot timpul la avocat acasă insistând şi rugându-l să grăbească lucrurile, apărătorul reuşeşte să pornească judecata şi după numeroase declaraţii reuşeşte să-l scoată printr-o hotărâre judecătorească. Îmi povestea bunica că atunci când l-a aşteptat la uşa postului de miliţie era alb ca varul, cu ochii adânciţi în orbite sclipind de bucurie şi cu bocancii fără şireturi neştiind cum să iasă mai repede. De bucuria efemeră bunica i-a dat celui ce păzea poarta o bucată întreagă de slănină (vă daţi seama ce foamete era în acea perioadă şi care era moneda de schimb). Fabrica era ocupată şi păzită de securişti care nu le permiteau nici măcar să se apropie de ea. Pentru bunici începuse urmărirea, o altfel de urmărire, care să ducă la arestarea lui din nou şi să ajungă să-l ia maşinile morţii, era hăituit şi urmărit tot timpul cu cine vorbeşte unde se duce şi ce face, văzând acestea bunicul mai mult era fugit, ascunzându-se. Foloasele muncii bunicilor şi străbunicilor mei le-au tras comuniştii până în 1962 când fabrica au demolat-o iar utilajele le-au mutat. Bunica îmi povestea că înainte de naţionalizare 45-47 au dus-o greu, îmi zicea că atunci când trebuia să dea cotele au încărcat şi transportat la gară o căruţă plină de cereale, dar îi mai lipseau câteva kilograme şi ce să vezi au venit de i-au confiscat de prin casă. Prin alte părţi mi-au povestit că intrau şi luau tot, nu le mai lăsa nimic din toată truda de o vară. Comuniştii erau adevăraţii „Jupuitu” a lui Moromete în perioada cotelor. Toată viaţa lor era un chin şi o vrajbă cu prigoana comunistă. Bunicii mei nu au reuşit să aibe lumină în casă decât prin anii 80-85 iar televizor de abia în anii 90, după revoluţie. Mătuşa mea nu era primită la şcoli pe motiv că nu are origine socială sănătoasă iar părinţii mei au dus-o greu. Bine, veţi spune dvs. că şi alţii au dus-o tot aşa, dar acuma cred că toate convergeau spre o victorie finală a perversităţii comunismului. Câte şi mai câte pătimiri datorate perversităţilor vremurilor care începeau să fie din ce în ce mai odioase şi elaborate de o inteligenţă împrumutată de pe nu ştiu unde care înlocuia închisorile comuniste.
2.Copilăria
Eu în primii ani de viaţa mă pândea moartea printr-o boală cruntă iar dacă nu erau bunicii mei să mă ducă la Sighet în spital eram doar o amintire vagă. Câteva din cele ce mi s-au întipărit din anii copilăriei mele şi pe care le ţin minte, cum ar fi joaca prin spatele batozei care avea un tambur plin de cuie pătrate şi groase, deasupra nişte site la care nu reuşeam să ajung niciodată, doar mă uitam la ele, şi pe care o ascunseseră într-o şură mare în capăt dar care a dispărut şi ea fără a-mi da seama. Ce m-a mai marcat era moartea străbunicii mele şi bliţul unui aparat foto care m-a speriat în grădiniţă germană. Cu toată ura împotriva clasei mele de duşmani ai poporului eu am crescut la două familii de nemţi dintr-un cartier unde se vorbea un dialect nemţesc. Mergeam lunea şi veneam sâmbăta luând bătaie împreună cu copilul lor de aceiaşi vârstă cu mine, el stătea în faţa iar eu în spatele lui şi când dădea în el nu ştiu cum se făcea că ajungea la mine iar vorbă lui mama pâinea unsă cu unsoare şi cu boia era la ordinea zilei. Părinţii mei şi-au tras mult de la gură pentru ca să pot învăţa germana. Pentru că erau aproape tot timpul la serviciu am mai crescut şi cu bone care ne-au umplut de păduchi, mama sosea seara târziu iar tata ajungea atunci când nu se mai putea face nimic pentru că odată ajuns acasă era epuizat. În şcoala germana am învăţat să cânt la flaut dar nu prea mult „Alle meine Entchen” (toate gâştele mele) şi cam atât. Colegii mei au apărut într-o emisiune la televiziunea română, emisiune în limba germană, înainte de a începe m-a apucat cineva de cravată smulgându-mă din mijlocul colegiilor şi m-a dus printr-o cameră până când a trecut filmarea. Tot aşa am păţit-o în tabără la Vârtejul Bucureştilor când am participat la emisiunea şapte ori şapte, tot la televiziunea romană – parcă mai era alta – când după emisiune mă prinde cineva şi mă scutură bine de nu realizez ce mi se întâmplă. Făcând legătura între cele două îmi dau seama că nu eram doriţi nicăieri. Toată viaţa mea eram un taciturn construind un monument al tăcerii oculte. Nu ştiu de ce dar parcă eram ciumat sau aveam lepră, prietenii, în ghilimele spus, făceau chefuri, sărbători de naştere iar eu nu eram invitat cu toate că îi vedeam cum vorbesc faţa de mine să se întâlnească sau să petreacă undeva. Pe mine nu mă chemau, nu vă daţi seama ce durere sufletească aveam şi cum mă simţeam de marginalizat, cred că le spuneau părinţii să mă evite. Tot aşa cu Gyuri un vecin de pe o stradă lăturalnică căruia îi cer împrumut o pereche de tenişi să joc fotbal şi care mi da. A doua zi mă întâlnesc cu el având tenişii lui în picioare şi să vedeţi ce păţesc, mă descalţă de mă lăsa-n picioarele goale numai cu ciorapii, ce să fac, ce să fac, eram la două străzi de casa mea şi aproape de centru, să fi văzut ce fugă, desculţ numai în ciorapi pe stradă până acasă. Bine, veţi zice că şi alţii au avut păţanii din astea şi aveau origine socială sănătoasa, dar durerea sufletească n-a avut-o nici unul cum am avut-o eu. Cu tot respectul faţă de cei care citesc şi respectând proporţiile, dar cred că cei de teapa mea „pleava şi drojdia societăţii ” cum ziceam eu pe vremea odiosului o să mă înţeleagă mai bine. Un alt eveniment pe care acuma îl realizez este momentul când ne-au dus cu şcoala să vedem o fabrică de cherestea să ni se arate un gater cu roţile de transmisie şi cu volanta ce se afla sub podea…, parcă cineva mi-a făcut o poza – aşa era sau este şi al vostru. Eu nu mi-am ţinut niciodată pe vremea odiosului ziua de naştere iar la aniversarea de 18 ani când am cheltuit aiurea 400 de lei pe jocuri cu maşinuţe (ca să se justifice urmarea) iar sumă considerabilă pe atunci primită de mătuşa mea care m-a căutat toată ziua prin Timişoara făcându-şi griji de dispariţia mea şi care vroia ca pe acei bani să-mi cumpere ceva găsindu-mă pe un pod când mă întorceam spre casă seara la ora 8 îmi arde o palmă de o ţin minte toată viaţa. Tot aşa şi la nunta mea pe lângă daruri am primit o palmă, de data asta de la mama. Cam atât cu aniversările mele în afară de un episod pe când eram în clasa întâi, când străbunicul meu mi-a ţinut ziua doar în familie şi pe care mi-l amintesc bătrân în capul unei mese lungi lăudându-mă pentru premiul trei la secţia germană, care locuia într-o casă boierească cu uşi şi camere înalte având o terasă plină de muşcate pe pervaze de îţi era mai mare dragul să stai vara şi de unde se vedea vârful unui munte ce veghea ca un martor al oropsiţilor, fărădelegilor şi nedreptăţilor. Casa au naţionalizat-o şi au dărămat-o pentru ca să construiască o clădire rece de betoane să le fie cald minerilor ce lucrau pentru prăbuşirea adică propăşirea unei lumi sumbre în minele dintr-o localitate limitrofă. Fiind bun prieten cu aproape toţi evreii în perioada interbelică şi cărora le împrumuta bani tot timpul ca un mic bancher, care dormea iarna-n frig şi mânca cu cumpătare să nu cheltuiască banii pe care-i strângea într-o „scatuie” cutie pe care o ţinea închisă cu lacăt într-o cămară de numai pe scară puteai ajunge la ea, la care eu mai târziu când el era foarte bătrân şi scatuia era plină de pine de păianjeni iar eu cât o lungime de coadă de mătură mă uitam la acel loc fără a-mi da seama că acolo se regăseau atâtea sacrificii năruite de tăvălugul proletariatului solidar şi plin de ură.
3.La capătul lumii
Bunica îmi povestea că străbunicul a ajuns în primul război mondial până la capătul lumii unde a stat 8 ani în lagăr – prin câte a trecut -. „Războiul îi tragic şi absurd” spunea marele scriitor Camil Petrescu. Stând pe cuptiori -cuptor cu vatră- cu o cergă pe picioare într-o linişte monumentală asculta atrocităţile tragicului şi absurdului. Tristeţi relatate ca pe un jurnal de război în care străbunicul fiind luat prizonier în primul conflict mondial le-a trăit cu bocancul pe grumaz, o viaţă în agonie înspre şi la capătul lumii. Fiind în trenurile care pentru cei mai mulţi nu avea bilet de întoarcere povestea cum în opririle lor prin gări prizonierii erau folosiţi pe post de călăi. Cei cu stea rosie-n frunte îi cobora din vagoanele în care stăteau claie peste grămadă punându-i să spânzure preoţi în sutane care erau hăituiţi, adunaţi şi legaţi mai rău decât animalele. Prizonierii erau obligaţi să-i atârne în ştreang iar scaunul de sub picioare era împins de ciuma de culoarea sângelui care începea să se extindă tot mai tare şi mai tare distrugând toată cultura generaţiilor de-a rândul. Până la ciuma roşie era unul dintre cele mai credincioase şi evlavioase popoare cu o cultură demnă de invidiat, martori fiind bisericile şi palatele rămase întregi după ciuma. La capătul lumii timp de 7 ani străbunicul este ţinut prizonier ducând o viaţă cumplită de supravieţuire. În al optulea an se întoarce bolnav şi sleit de puteri doar printr-o minune. În cel de al doilea tragic şi absurd, îmi povestea bunica, străbunicii mei au ascuns o familie de evrei în timpul nazismului dar care dorea să fie cu familiile lor au plecat fiind duşi în lagăre unde şi-au găsit sfârşitul. Familia mea era prietenă cu evreii generaţii de a rândul. Străbunicul era foarte bun prieten cu primarul Ştrifundă un mare erou al luptei de clasă fiind prigonit prin munţi, luptând împotriva urii şi îndârjelii clasei îndoctrinate cu slogane sumbre iar împreună au mers la Alba Iulia cu drapele fiind mândri că sunt romani. …
10.Revoluţia
Revoluţia era aproape iar presiunile asupra mea creşteau, cred că se apropia punctul culminat al urmăriri mele iar apoi deznodământul. Vine revoluţia, eu stam la serviciu ce stam iar apoi spre casă crezând că s-a terminat. Dar ce să vezi, să nu, cât erau de îndârjiţi împotriva mea că şi în noaptea revoluţiei ăştia mă tot urmăreau, intimidându-mă. Într-o seară când mergeam la serviciu luând-o prin centru, nu aveam de ce să-mi fie frică, numai ce văd că vrea unul să mă bată dar l-a ţinut colegul lui să nu sară pe mine. Nu l-am cunoscut deoarece era întuneric, se vedea parcă ca şi o umbră, cred că era beat sau făcea pe beatul. Apropo de revoluţie pentru că mulţi interpretează cum vor şi aşa-i bine să interpreteze dar după definiţia revoluţiei pe care am învăţat-o pe vremea odiosului este că se schimbă o orânduire socială cu altă orânduire socială, cum s-a întâmplat la noi, de la comunism s-a trecut la democraţie deci era o revoluţie, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic… În 1994 m-au pensionat la 28 de ani… Mare lucru este să fi om ca toţi oamenii să te simţi băgat în seamă, să mergi la o cafea sau la o bere să râzi de o glumă sau să te superi pe unul, dar cred că numai cei ca mine ,,pleava şi drojdia societăţii,, marginalizaţii şi izolaţii vremurilor învolburate pot simţi, cu tot respectul şi respectând proporţiile faţa de ceilalţi.
Cu respect
petitie catre vremurile odioase 